Multe dintre cunostintele pe care le detin acum se datoreaza profesorilor de la catedra de literatura comparata. Doamna Lucia Cifor m-a determinat sa ma apropii si sa-l inteleg pe Heidegger, sa iubesc hermeneutica , iar pasiunea pentru Ludwig Tieck si literatura pentru copii se datoreaza in cea mai mare parte doamnei Mihaela Cernauti Gorodetchi. Textele care urmeaza (despre Ludwig Tieck) explica noptile nedormite si absentele de la facultate. Sunt neterminate, scrise cu cativa in urma, acum le-as vedea mult altfel, dar, totusi, dragi mie.

Alegoria în “Părerile despre viaţă ale motanului Murr” de E. T. A. Hoffmann şi “Motanul încălţat” de Ludwig Tieck.

 

Alegoria este un termen destul de vechi. A fost utilizat de Anaxagoras în veacul al V – lea a. Chr. cu scopul interpretării textelor homerice. Stoicii au menţionat conceptul de alegorie, aplicat la interpretarea vechiului Testament, încă din secolul al III – lea î.e.n. Cea mai simplă definiţie este cea dată de Quintilian care o caracterizează ca fiind un text ce prezintă “un lucru într-un cuvînt şi un altul în înteles”. Interpretarea alegorică ia naştere în Grecia, în sec. 6 şi 7, odată cu interpretarea filosofică a lui Homer şi Hesiod. Paul Cornea, cel care a lansat de curînd volumul “Interpretare şi raţionalitate” ( Editura Polirom, Iaşi, 2006), identifică alegoria ca fiind alegoreză sau alegorism. După Van Duke alegoria este interpretarea unui text, iar alegoreza interpretarea interpretării unui text. O numim alegoreză atunci cînd nu suntem de acord cu interpretarea unui text. De la început, termenul alegoreză însemna lectura unui text alegoric. Ştefan Afloroaiei o consideră ca fiind o tehnică de a scoate la suprafaţă un lucru ascuns:

 

“Iar alegoreza reprezintă, din cîte cred, o tehnică mai eficientă decît altele fie în a scoate la suprafaţă obsesii şi credinţe ascunse, fie în a procura existenţa si forţă reală unor fantasme. Să nu ignorăm nici faptul că sensul alegoric traversează cu uşurinţă întregul spaţiu al interpretării sau înţelegerii noastre.”[1]

 

Tot Ştefan Afloroaiei menţionează că alegoreza este voinţa de sens a celui care vorbeşte. Alegoria este întîlnită în cea mai mare parte a scrierilor literare, filosofice, psihologice, în utopiile politice sau în ideologii etc. În cazul nostru alegoria este una creativă : “creative allegory” deoarece prezintă idei abstracte personificate: “impersonated abstract ideas”, teoretizată astfel de Wilson, cu toate că, într-o anumită masură, se poate face remarcată şi “disguising allegory”, the “enigmatic “veiling of human actions and  passions”, atunci cînd pasiunile şi acţiunile motanilor le ascund, de fapt, pe cele ale oamenilor. Orice act banal, orice acţiune a noastră poate fi o manifestare alegorică, adică reprezintă ceva. Alegoria traduce dorinţa omului de a se afirma şi toate actele pe care le întreprinde pentru a-şi atinge scopul. Şi romanticii germani s-au oprit asupra teoretizării alegoriei, simbolului şi a celorlalte concepte care derivă din acestea. Ei considerau că un mare artist trebuie să fie neapărat şi simbolist, această calitate fiind indispensabilă. Modul de gîndire şi de acţionare a omului specifice romantismului german, filosofia acelei perioade, sînt caracterizate prin cutezanţă nebunească şi prin sintagma: eu sunt eu. Această idee se regăseşte chiar în afirmaţia motanului Hinz: “Ai putea scoate o gazetă sau un ziar naţional cu motto – ul “Homo sum”, sau ai putea scrie un roman, iar eu ţi-aş fi colaborator, dar asta-i prea greu”. De altfel, considerăm că Hoffmann s-a inspirat din această frază în scrierea romanului său, mai ales că este evidentă chiar din paginile romanului admiraţia sa pentru Tieck. A gîndi abstract aşa cum face şi motanul Murr era specific tinerilor de atunci. Erau entuziasmaţi de ideea de a se concentra asupra sinelui şi a aduce universul în interiorul lor. Fichte consideră că în afară de “eu” nu este nimic. Observăm că motanul Murr se raportează mai mereu la sine. Şi Hinz îşi adună toată energia pentru a acţiona în favoarea sa şi a stăpînului său. Sunt, totuşi, două reprezentări diferite. Motanul Murr este reprezentarea alegorică a unei lumi animaliere în paralel cu lumea umană, lumea în care animalul acţionează, încercînd să înţeleagă omul, să acţioneze ca el, să atingă aceleaşi ţeluri ba chiar să-l întreacă (a se vedea frica profesorului atunci cînd vine la maestrul Abraham). Vorbind din perspectiva unui motan, ne determină să privim cu alţi ochi spre lumea în care trăim, să o vedem prin acţiunile unui motan, prin alegorie. În “Părerile despre viaţă ale motanului Murr” este prezentă viziunea despre lume. Motanul Hinz accentuează o anumită latură umană, se axează pe evidenţierea valorilor morale şi etice. Ambele personaje sunt marcate prin ingeniozitate. Daca Hinz este deja în deplină maturitate, Motanul Murr este în plină formare. Romanul are caracter de bildungsroman motănesc în care este descrisă evoluţia, ascensiunea, formarea personajului de cînd s-a născut, trecînd prin prima încercare în care era cît pe ce să fie aruncat în apă şi salvat apoi de maestrul Abraham. Murr recunoaşte superioritatea Motanului încălţat, considerîndu-l strămoş:

 

„Da, cititorule, am un strămoş, un strămoş faţă de care, într-un sens, nici n-aş fi putut exista, un strămoş mare şi remarcabil, un om cu situaţie şi vază, bogat şi erudit, dotat cu calităţi excepţionale şi înzestrat cu o profundă iubire de oameni; un om de o eleganţă şi de un bun – gust cu totul deosebit, dupa ultimă modă, un om… dar toate acestea fie spuse acum doar în treacăt, căci, pe viitor, va trebui să vorbesc mai pe larg despre fiinţa aceasta venerabilă, care nu-i nimeni altul, decît vestitul prim – ministrul Hinz von Hinzenfeldt, iubit şi preţuit peste masură de lumea întreagă sub numele de „Motanul încălţat”. Dar, cum am mai spus, pe viitor voi vorbi mai pe larg despre cel mai nobil dintre motani!”.[2]

 

Autorul insistă asupra calităţii de „om” a lui Hinz: „un om de o eleganţă şi de un bun – gust cu totul deosebit, după ultima modă, un om…”. Ne informează de la început că motanul este imaginea în oglindă a omului, se identifică cu acesta, preia din calitaţi, dar nu-şi dezminte nici specia din care face parte, în final menţionînd: „cel mai nobil dintre motani”. Va reveni mai tîrziu într-adevăr cu afirmaţia:

 

„Dacă pe vremea aceea aş fi ştiut ceva despre marele meu strămoş, Motanul încălţat, care s-a ridicat la posturi şi demnităţi înalte, devenind prieten la cataramă cu regele Gottlieb, aş fi putut demonstra foarte uşor lui Ponto că orice adunare pudeliană ar trebui să se considere foarte onorată de prezenţa unui descendent din cea mai ilustră familie; dar aşa, a trebuit să ramîn în obscuritate şi să îngădui ca Skaramuz şi Ponto să se creadă superiori mie.” [3]

 

În „Părerile despre viaţă ale motanului Murr” apare lumea ca mişcare, ca devenire, ca un proces evolutiv care tinde către libertate spirituală. Devenirea umană presupune şi posedarea amintirilor despre strămoşi. Prezenţa Motanului încălţat în „Părerile despre viaţă ale motanului Murr” poate fi explicată nu numai prin admiraţia lui Hoffmann faţă de Tieck, ci şi prin această apartenenţă istorică. Faptul că Motanul încălţat este un basm, iar Părerile despre viaţă ale motanului Murr tot de la basm porneşte, sugerează din nou alternanţa a două lumi: ficţională şi reală, una fiind reprezentarea alegorică a celeilalte sau aşa cu afirma Ricarda Huch:

 

„Lumea basmului este în totul opusă lumii adevărului şi, tocmai de aceea, atît de asemănătoare ei, după cum şi haosul este asemănător creaţiei desăvîrşite. În lumea viitoare totul va fi aidoma ca în lumea trecută şi, totuşi, cu totul altfel; lumea viitoare este haosul raţional; haosul care s-a pătruns pe sine, care este în sine şi în afară de sine.” [4]

 

Delimitarea acestor lumi se realizează prin: „A fost odată…”. O lume care a fost, dar din moment ce noi o înţelegem, ne-o imaginăm, ea este reprezentarea lumii de acum. Romanul trebuie să devină basm. Hoffmann face invers, porneşte de la basm către roman. În orice basm este un sens ascuns care trebuie decriptat şi de aceea avem nevoie de alegoreză ca metodă de interpretare. Echivalentul lumii ficţionale este lumea ideală schopenhaueriană marcată prin cunoaştere şi reprezentare. Mergînd pe linia teoriei lui Ştefan Afloroaiei, o marcă a prezenţei alegoriei este anume încercarea de a pătrunde în zonele absconse ale naturii umane, instinctului, subconştientului:

 

 „Hoffmann nu a descris animalele aşa cum sînt, deşi le observase bine şi în amănunt. El le-a umanizat, le-a caricaturizat, căci era mai cu seamă interesat de a le pune în relaţie cu omul, de a personifica oarecum prin ele instinctele mascate, trecutul şi misterele ascunse ale naturii umane”[5]

 

Ludwig Tieck pune accent pe aparenţe specific umane reprezentate prin atenţia pe care o acordă Hinz hainelor:

 

„Gottlieb, dumneata văd că nu înţelegi care-i chichiţa; cizmele m-ar face să par mai important, mi-ar da o anume mareţie – pe scurt, m-ar face să dobîndesc o bărbăţie pe care pantofii nu ţi-o dau de i-ai purta o viaţă – ntreagă.”[6]

 

Tieck încearcă să descopere lumea de dincolo de aparenţe, caută aşa – zisele „lumi mai înalte” şi le sondează cu ajutorul alegoriei. Hainele au o funcţie emblematică, ele înlocuiesc purtătorul. Marchează o convenţie, o aparenţă înşelătoare. Hainele încearcă să acopere apartenenţa omului la animalitatea inferioară. Este interesant cum tocmai un motan vorbeşte despre lume, despre puterea raţiunii. El nu poate fi decît omul însuşi, aflîndu-se, totuşi, cu un nivel deasupra sa.

 

„Mai ai rabdare încă vreo  cîteva zile; norocul are nevoie de ceva timp ca să dospească: ce, crezi că fericirea vine aşa, pe nepregătite?! Dragul meu, numai în cărţi se întîmplă asta; în viaţa reală lucrurile nu se petrec într-atît de repede.”[7]

 

sau în roman:

 

„Se pare că observaţia respectivă este valabilă şi pentru oameni, ceea ce însă nu mă miră deloc, pentru ca în anii copilăriei această specie este considerabil mai stupida şi mai neajutorată decît noi. Chiar cînd eram înca un pisoi mititel, nu mi s-a întîmplat niciodată să-mi vîr singur degetele în ochi, să încerc să apuc focul sau lumina, sau să mănînc cremă de ghete în loc de dulceaţă de vişine, aşa cum fac de obicei copiii mici.”[8]

 

La Ludwig Tieck, alegoria motanului ascunde un mesaj cu substrat politic. Hinz este imaginea revoluţionarului, care luptă pentru scoaterea ţinutului de sub guvernarea tiranului sau a Căpcăunului, dar nu fără a avea şi un scop personal. Alegoria poate trece către utopie atunci când personajul tinde către o viaţă mai buna, cum se întâmplă şi cu Murr. El critică societatea în care trăieşte, sugerând o alta mai bună. Viziunea utopică apare ca o dorinţă pentru schimbare şi transformare.

[1] Hermeneia. Revistă de studii şi cercetări hermeneutice. Nr. 4/ 2003. Metodă şi interpretare. Editura Fundaţiei Academice Axis, Iaţi, 2004. Ştefan Afloroaiei. Dorinţa interpretului de a fi liber de metodă. pagina 24

[2] E. T. A. Hoffmann. Părerile despre viaţă ale motanului Murr şi alte povestiri. Ediţia a II – a. Traducere de Valeria Sadoveanu şi Al. Philippide. Editura Univers, Bucureşti, 1985, pagina 221

 

[3] idem, pagina 274

 

[4] Huch Ricarda. Romantismul german. Traducere şi prefaţă de Viorica Niscov. Editura Univers, Bucureşti 1974, pagina 150.

 

[5] Huch Ricarda. Romantismul german. Traducere şi prefaţă de Viorica Niscov. Editura Univers, Bucureşti, 1974, pagina 400

 

[6] Ludwig Tieck. Motanul încălţat. Basm pentru copii în trei acte, cu interludii, prolog şi epilog. Traducere din limba germană de Simona Chelărescu – Ionescu. Notă preliminară şi bibliografie de Mihaela Cernăuţi – Gorodeţchi. Tabel cronologic şi postfaţă de Ioan Constantinescu. Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2004, pagina 20

 

[7]idem, pagina 30

 

[8] E. T. A. Hoffmann. Părerile despre viaţă ale motanului Murr şi alte povestiri. Ediţia a II – a. Traducere de Valeria Sadoveanu şi Al. Philippide. Editura Univers, Bucureşti, 1985, pagina 192

---