O temă importantă abordată de Carlo Collodi este identitatea personajului. Kierkegaard consideră că sunt trei factori care duc către alterarea condiţiei umane:1. acceptarea calităţii de spectator 2. mulţimea 3. religia. Pinocchio pare a se încadra perfect în primele două categorii. Potrivit teoriei lui Kierkegaard, mare parte dintre oameni işi trăiesc viaţa doar ca spectatori fără a incerca să se implice, să ia decizii. Nu realizează riscurile cu care se confruntă, părând a fi rupţi de realitate, aşa cum Pinocchio nu observă că Vulpoiul şi Cotoiul nu-i vor nici pe departe binele. El nu-şi pune problema propriei existenţe, nu gândeşte ce se va întâmpla dacă nu va merge la şcoală şi care soluţie dintre cele propuse este mai bună. Aceştia doar spun, promit, predică, dar nu le aplică. Astfel se întâmplă şi cu Pinocchio care gândeşte:
“Mă duc drept acasă, se laudă Pinocchio. Şi mâine o să muncesc din greu la şcoală, ca să ajung băiat cu adevărat. Acum cred că m-am învăţat minte!”
dar în momentul în care i se propune o carieră strălucită de actor uită de tot şi nu-l ma interesează să devină „băiat cu adevărat”, ci doar un actor cu renume. Pare un pic ciudată coincidenţa în care Pinocchio apare în calitate de spectator din punct de vedere al propriei identităţi şi exact acum i se propune un rol de actor, adică să joace într-un spectacol. Urmând acest joc am putea crede că Pinocchio este spectatorul propriului spectacol, îşi joacă propriul rol sau se joacă.O altă formă de spectator poate fi cea în care acesta se află deasupra existenţei, o gustă, dar nu-l interesează problemele fundamentale şi nu-şi asumă responsabilitate în ceea ce face şi întreprinde, a propriei vieţi. Fiind în această situaţie, el este mereu în căutare de ceva, de spectacol, de senzaţie, caută să capete noi experienţe. Asta face şi Pinocchio. Fiind plictisit de viaţa monotonă de acasă, de şcoală şi de viaţă absurdă este foarte vulnerabil la propunerile mai ciudate, ca exemplu, invitaţia pe Insula Plăcerilor.
Cel de-al doilea factor este, în aceeaşi măsură, foarte important. Mulţimea, afirma Kierkegaard, are rolul de a dezumaniza. Îl face pe om să fie la fel cu toţi ceilalţi, atât la nivel mental cât şi sentimental. Pinocchio prin felul său de a fi, prin naşterea sa, este deosebit, dar mulţimea, cei care îl înconjoară (să ne gândim la mulţimea de copii din Insula Plăcerilor) îl determină să fie la fel ca ei. Pinocchio este reprezentantul „esteticianului” sau „a omului estetic” cum îl numeşte Springer, care se dedică momentului trecător. El nu are un punct de reper după care să se conducă, un model, urmăreşte clipele efemere şi în tot ce face se remarcă o anumită ezitare (Pinocchio de fiecare dată ezită, mai rămânându-i un dram de conştiinţă, dar niciodată aceasta nu învinge), doar spre final când se intuieşte metamorfoza şi schimbarea identităţii apare îndrăzneală.
„Mulţimea” care îl influenţează pe Pinocchio se împarte în două categorii, cei care îl „dezumanizează” şi cei care încearcă să-l conducă spre devenire, spre umanizare. În ultima se încadrează Zâna şi Greierul. Prima este „zeul” kierkegaardian care îl va ajuta pe Pinocchio să meargă către revelarea adevărului, una dintre condiţiile principale pentru devenire şi cel de-al doilea este întruchiparea conştiinţei, un alt factor indispensabil în formarea personajului într-un tot unitar.
“Dacă vrem să evităm confuzia totală, ne previne Kierkegaard, căinţa trebuie să-şi aibă timpul ei. Căci asupra fiecarei vieţi de om veghează o providenta, care-i da doi ghizi, dintre care unul il cheama inainte si unul inapoi. Unul il indeamna sa revina asupra pasilor si altul ii da ghes sa inainteze”.
Am enunţat aceste teorii ale lui Kierkegaard fiindcă ne ajută să urmărim firul logic al acestei poveşti(mai nimic nu este întâmplător) şi pentru a înainta textul spre un alt nivel de lectura.
„stadiul estetic” şi „stadiul etic”
Omul se află mereu în continuă devenire. Existenţa unui individ este asigurată de libertate, pasiune, cunoaştere etc. Kierkegaard scrie că sunt câteva stadii sau stiluri de viaţă, trecerea de la unul la altul însemnând un progres. Acestea ar fi: 1.stadiul estetic 2. stadiul etic 3. stadiul religiozităţii. Ca şi în primul caz ne vom opri doar la primele două. Stadiul estetic se caracterizează prin iresponsabilitatea şi lipsa acţiunilor decisive ale indivizilor. Aceştia trăiesc pentru prezent, neinteresându-i viitorul.
Kierkegaard afirmă că stadiul estetic se termină în disperare astfel facându-se trecerea către stadiul etic când individul îşi găseşte sinele adevărat şi autenticitatea sa.
Pinocchio s-ar încadra în acest stadiu la începuturile existenţei sale în calitate de marionetă. Disperarea apare în momentul în care Pinocchio încearcă să-şi salveze tatăl (au mai fost câteva manifestări: când realizează că nu are ce mânca, când se transformă în măgar, aici, însă, capătă forma sa deplină). Are loc trecerea către stadiul etic. Este un stadiu al deciziei şi al angajamentului.
Trecerea de la un stadiu la altul se face prin salturi, caracterizate prin multitudinea de încercări la care este supus Pinocchio. Toate au rolul de a-l determina să cunoască adevărul, să-l conducă către stadiul etic sau moral şi în final să devină om, dar nu unul oarecare, ci unul „nou”. Păpuşa nu dispare, ea stă acolo în colţ tocmai pentru a face vizibilă această diferenţă între ce „este” şi ce „a fost” sau între nou şi vechi. Omul etic are responsabilităţi, misiuni de îndeplinit cu ajutorul muncii (de aceea Pinocchio este pus să muncească)
Plasticitatea marionetei exprimă caracterul schimbător şi ideea că omul poate trece de la un stadiu la altul. Căinţa reprezintă unul dintre salturile care trebuie făcut. Ea este la graniţa dintre estetic şi etic, dintre „a fi”( „Mă duc drept acasă, se laudă Pinocchio. Şi mâine o să muncesc din greu la şcoală, ca să ajung băiat cu adevărat. Acum cred că m-am învăţat minte!”) sau a „nu fi”(Pinocchio uită de toate şi pleacă în Ţara Jucăriilor). Problema alegerii sau a liberului albitru, libertatea de a alege este enunţată chiar într-o propoziţie din poveste: “Într-un fel sau altul, trebuia să hotărască: ori la şcoală, ori ascultă muzică” Ideea de căinţă este amintită de multe ori în poveste: atunci când personajul este avertizat (Greieraşul:”- Vai de copiii care nu-si ascultă părinţii şi fug din casa părintească. N-or sa aibă noroc pe lume; şi mai curând sau mai târziu amar o să se căiască”) şi atunci se adevereşte avertismentul( “Bine îmi spunea mie Greieraşul-vorbitor! Dacă n-aş fi fugit de-acasă şi dacă ar fi acum lângă mine, n-aş muri de foame ca un câine. Oh! Ce boală mi-e şi foamea asta!”
Discipolul şi învăţăcelul; adevăr şi neadevăr
Discipolul şi învăţăcelul sunt două „personaje” kierkegaardiene. Din nou, chiar cu riscul de a mă repeta, nu putem face o legătura din punct de vedere literar, dacă nu amintim câteva dintre conceptele filosofice care dau o interpretare mult mai credibilă, mai palpabilă, mai aproape de adevăr şi ne mulţumeşte şi din punct de vedere spiritual. Nu putem călca pe aceleaşi idei vreme îndelungată, literatura e un mister, e o peşteră platoniană. Noi trebuie să ieşim ca să cunoaştem Ideea. Să evadăm, tocmai pentru a o studia mai bine, de la distanţă, obiectiv.
Cei doi (discipolul şi învăţăcelul) se evidenţiază cu multă uşurinţă în poveste şi anume în Pinocchio şi Zână. De ce Pinocchio pentru a deveni om nu trebuie să spună minciuni, doar adevărul, iar pentru a-l cunoaşte pe acesta trebuie să-l ajute Zâna? Tocmai fiindcă Kierkegaard spune:
“Pentru ca învăţăcelul să dobândească adevărul, acesta trebuie să-i fie adus de către învăţător şi nu numai atât, acesta trebuie să-i dea şi condiţia de a-l înţelege; dacă învăţăcelul ar fi el însuşi condiţia de-a înţelege adevărul atunci ar trebui doar să-şi amintească.”
Pinocchio cunoaşte adevărul, ştie că banii sunt în gură şi că nu i-a pierdut, dar datoria Zânei este de a-i aminti acest lucru. “Zeul l-a facut om în momentul în care i-a dat şi adevarul” declară Kierkegaard şi aici aproape că avem cheia întregii opere, cu excepţia câtorva simboluri care trebuie studiate separat. Zâna, echivalentul zeului, va preschimba marioneta în om atunci când aceasta va primi adevărul , cand îl va cunoaşte, când se va identifica cu el. Nu este posibil ca Pinocchio să cunoască brusc adevărul, el trebuie să treacă prin nişte încercări şi anume prin acele salturi care fac trecerea de la un stadiu la altul. Observăm o legătură între teoria saltului(încercările), adevăr şi minciună, zână şi Pinocchio. Zâna ca şi zeul trebuie să-şi trateze “învăţăcelul” cu dragoste născătoare, să nu fie doar un simplu ajutor, astfel încât acesta să se afle şi sub protecţia unui suflu divin prin care să renască şi să treacă de la “a nu fi” la “a fi”.
Conform teoriei lui Kierkegaard, adevărul este o cale către existenţa individuală, o condiţie sine qua non. Individul sau omul înseamnă adevăr. Primul nu poate trăi independent de cel de-al doilea, trebuie să-l obţină prin lupta spiritului. Pinocchio aproape că se sacrifică pentru revelarea acestuia. De aceea el are neapărat nevoie pentru a exista de adevăr, nu întâmplător se insistă asupra sintagmei: “băieţel adevărat”.
