Un discurs politic foarte bine gîndit poate schimba lumea. Importanţa şi impactul discursului politic asupra receptorului este mult mai mare decît o pot sugera unele lucrări ştiinţifice. Omul politic este creat de “popor”, iar acesta din urmă află abia la final “ce fel de odraslă a zămislit, cui i-a făcut pe plac şi pe cine a făcut mare”(Platon, Republica). Cel mai bun şi mai eficient mijloc de a convinge “poporul” este oratoria. Constantin Sălăvăstru accentuează responsabilitatea care apasă pe umerii discursului politic:
“El ar putea să aducă la putere tirani, să înlăture de la putere personalităţi ademenitoare, să orienteze opţiuni şi strategii, într-un cuvînt să influenţeze în mod constant întreaga existenţă şi funcţionalitate a comunităţii!”
Posibilitatea ca abilitatea retorică să devină un pericol pentru morala cetăţenilor şi un dezavantaj al cetăţii a fost intens dezbătută de moralişti şi filosofi. Deseori oratorii au fost comparaţi cu tiranii, fiindcă deţin puterea şi pot face ce vor cu ea.
În teza noastră ne-am propus să abordăm următoarele aspecte: conceptul de discurs politic; rolul pe care îl joacă intervenţiile discursive ironice şi alegorice în asigurarea performanţei discursive; trăsăturile ironiei şi ale alegoriei; analiza unor intervenţii discursive ironice şi alegorice. Vom investiga discursurile politice ale omului politic Adrian Năstase. Alegerea a fost favorizată de eleganţa şi coerenţa discursurilor sale şi nu din cauza unor simpatii pentru formaţiunile de stînga, cum s-ar putea crede.
Discursul politic.
Discursul poate fi definit ca o interacţiune sau comunicare dintre un emiţător şi un receptor, cu referire la o singură temă. După Benveniste discursul reprezintă: “o enunţare ce presupune un locutor şi un auditor, precum şi intenţia locutorului de a-l influenţa pe celălalt”. Performanţa în activitatea discursivă este determinată de justificările pe care le aduce în sprijinul tezei susţinute, astfel încît se poate vorbi despre mai multe tipuri de retorică: argumentativă, care se sprijină pe mecanisme de ordinul raţionalităţii; metafizică, în care influenţarea se realizează prin intermediul ideilor; textualistă, care se susţine pe mecanisme de ordinul textualităţii; retorica poetică ce studiază mijloacele stilistice; retorica aplicată la diferite domenii ale cunoaşterii umane şi retorica specializată pe genuri discursive. Ne interesează în mod special trei dintre ele şi anume retorica poetică deoarece vom lucra cu mijloace stilistice (ironia şi alegoria), retorica aplicată fiindcă ne vom raporta la domeniul politic şi retorica specială pentru că ne vom axa pe retorica discursului politic. Discursul politic, ca şi oricare alt act uman, este dominat de intenţionalitate. În spatele fiecărui discurs se află voinţa de putere a unui grup anume. Orice individ îşi doreşte să obţină puterea prin intermediul instrumentelor care îi asigură legitimitatea: „Fundamentul legitimităţii puterii este unul de ordinul discursivităţii”. Aceasta presupune o justificare în faţa electoratului, o polemică cu contracandidatul etc. Oratorul nu-şi doreşte legitimitatea puterii, cît persuadarea sau manipularea maselor.
Rolul discursului politic este de a schimba personalitatea receptorului şi apoi de a-l convinge. Constantin Sălăvăstru distinge o fizionomie aparte a discursului politic, marcată de cîteva caracteristici importante: 1. ambiguitatea intenţionată 2. caracterul disimulat al mesajului 3. tonalitatea imperativă 4. substratul explicit polemic.
Ambiguitatea intenţionată. De cele mai multe ori în politică se vehiculează jumătăţi de adevăruri. Nu este nevoie să minţi, dar nici să spui adevărul, afirmi doar ceea ce îţi convine ţie, intereselor tale şi grupului de putere:
“Nu este suficient să spui adevărul, “întregul adevăr”, oricînd, aşa ca o brută: fixarea adevărului se vrea graduală; el se administrează dupa regulile unui elixir puternic care poate fi mortal, mărind doza în fiecare zi, pentru a-i da timp spiritului să se obişnuiască.”
Augustin, în De dialectica, nuanţează diferenţele dintre ambiguitate şi obscuritate, subliniind că “diferenţa dintre obscur şi ambiguu constă în faptul că în [exprimarea] ambiguă apar mai multe sensuri, dintre care nu ştim pe care să-l preferăm.”
Caracterul disimulat al mesajului. În cazul discursului politic nu ştim niciodată sigur dacă ceea ce se declară coincide cu adevăratele intenţii. Totdeauna rămîne ceva ascuns, ceva la care nu avem acces. Acest tip de discurs lasă să se înţelegă uneori altceva decît spune în mod direct. În una dintre exigenţele manifestării ironiei ca figură retorică, amintite de Constantin Sălăvăstru, se subliniază faptul că:
“Receptorul trebuie să vadă aceasta opoziţie între “ce se spune” şi “ce vrea să se spună” pentru ca efectul ironic să fie deplin şi să aibă repercusiunile unei astfel de intervenţii discursive.”
Talleyrand evidenţia că rostirea i-a fost dată omului nu ca să dezvăluie, ci ca să ascundă gîndurile.
Tonalitatea imperativă. Discursul va fi unul ratat, dacă nu va reuşi să convingă publicul să acţioneze. Ştefan Afloroaei menţiona într-un curs că putem spune despre cineva că a înţeles cu adevărat o idee sau o credinţă, doar atunci cînd o urmează prin ceea ce face în fiecare moment al vieţii sale. Credem în ceva şi îl considerăm adevărat doar atunci cînd îl integrăm în cuprinsul vieţii noastre. Autoritatea supremă este publicul, el este cel care decide. Voinţa generală este dreaptă şi infailibilă, este “singura care poate să îndrume forţele statului în vederea realizării scopului său, care este binele comun”.
Substratul explicit polemic. Discursul politic este unul de natură polemică, deoarece este o luptă dusă între două grupuri de putere, unul care vrea să obţină puterea şi altul care vrea s-o păstreze. Încercînd să legitimeze puterea, discursul trebuie să susţină în faţa auditoriului propriile interese şi să le critice pe cele opuse. În acest caz ironia distruge. Ea acţionează cu brutalitate, reducîndu-l pe adversar la tăcere sau obligîndu-l să spună tot ce ştie. Ironia poate să rişte extrem de mult. Jankelevitch insistă pe riscurile pe care şi le asumă ironia:
“Ironia, care nu se mai teme de surprize, se joacă cu pericolul. De data aceasta el este prins ca într-o cuşcă; ironia se duce să-l privească, îl imită, îl împinge spre ridicol, stă cu el de vorbă ca să se amuze; ea riscă foarte mult privind printre zăbrele, dar o face pentru ca distracţia să fie cît mai periculoasă posibil şi ca să obţină în final iluzia completă a adevărului; se preface că îi este frică şi nu se dă bătută pînă ce nu învinge primejdia delicioasă care va pieri într-o clipă.”
Receptorul şi nevoia de interpretare.
De cele mai multe ori discursul trebuie să răspundă unei nevoi. Discursul politic axat pe mijloace stilistice reacţionează la nevoia de interpretare, de acaparare a sensului. Este şi aceasta o luptă pentru putere care face bine orgoliului receptorului. Foucault arată că discursul este obiectul dorinţei, este puterea care trebuie cucerită:
“Şi nu e nimic de mirare în această privinţă: pentru că discursul – psihanaliza ne-a arătat-o – nu este doar ceea ce manifestă (sau ascunde) dorinţa; el este de asemenea obiectul dorinţei; şi pentru că discursul – despre aceasta istoria ne învaţă mereu – nu este doar cel ce traduce luptele şi sistemele de dominaţie ci este acel ceva pentru care şi prin care se duce lupta: este chiar puterea care trebuie cucerită.”
Frumuseţea expresiei verbale este indispensabilă, aceasta asigură eficacitatea puterii de convingere şi este vitală celor care care vor să obţină sau să păstreze puterea. Înţelegerea discursului oferă iluzia libertăţii, a siguranţei. A-i da cititorului posibilitatea interpretării echivalează cu a-l invita la o discuţie, a-i propune să dezbateţi problema respectivă. Alegoria şi ironia etalează o lume paralelă, ascunsă şi posibilitatea de a o exploata. Ştefan Afloroaei a scris mai multe studii despre alegorie, interpretarea alegorică şi alegoreză, iar în unul dintre ele subliniază că alegoria este prezentă şi în discursul politic modern. Hermeneutul ieşean consideră alegoreza ca fiind o tehnică de a scoate la suprafaţă un lucru ascuns:
“Iar alegoreza reprezintă, din cîte cred, o tehnică mai eficientă decît altele fie în a scoate la suprafaţă obsesii şi credinţe ascunse, fie în a procura existenţa şi forţă reală unor fantasme. Să nu ignorăm nici faptul că sensul alegoric traversează cu uşurinţă întregul spaţiu al interpretării sau înţelegerii noastre.”
Tot Ştefan Afloroaei menţionează că alegoreza este voinţa de sens a celui care vorbeşte. Voinţa de sens se poate identifica cu voinţa de putere. Etimologia cuvîntului comprehensiune ne încurajează să mergem pe ideea că voinţa de interpretare poate fi văzută ca expresie a voinţei de putere. Verbul comprehendo – ere, se traduce din latină ca: a prinde pe cineva, a pune mîna pe el, a-l aresta sau a-l face prizonier. Gilbert Durand atenţionează, la rîndul său, că discursul (cuvîntul) este omolog al Puterii.
În societatea contemporană personajele alegoriei s-au schimbat, astfel încît nu mai discutăm despre iubire daimonică, fericire, destin, legile cetăţii, ci despre idei mai abstracte, ca voinţa de putere, raţiune socială etc. Important este ca receptorul să găsească în spatele personajelor o poveste, o fabulă, cu sensul de “proiect - în parte neştiut - al voinţei colective”, pentru a-şi mulţumi şi nevoia de poveste. Atît în discursul publicitar, cît şi în cel politic, nevoia este fundamentală, iar afirmaţia lui Rousseau este încă valabilă: “În starea de natură, oamenii nu pot avea alt scop al activităţii lor decît satisfacerea egoistă a nevoilor.” Termenii care se vehiculează acum în domeniul politic sunt abstracţi, de neînţeles aproape pentru publicul larg, de unde necesitatea alegorezei. Pentru a exemplifica această situaţie ne vom raporta la un eveniment ce a avut loc de curînd şi anume Summit-ul Nato de la Bucureşti, unde, din incapacitatea de a înţelege termeni greu sesizabili, ermetici precum: summit, forum transatlantic, scut anti-rachetă, o parte din populaţie n-a înţeles nimic din ce se întîmplă şi influenţaţi de cele trei zile libere, îşi urau pe stradă: “Summit fericit!”. Interpretarea depinde de anumiţi factori externi, de spaţiul cultural şi de enciclopedismul receptorului. De aceea, atunci cînd se apelează la alegorie sau ironie este foarte important ca receptorul să cunoască contextul în care se desfăşoară respectiva intervenţie. Pentru a înţelege un discurs cititorul trebuie să fie la acelaşi nivel intelectual cu oratorul şi chiar să-l depăşească dacă se doreşte o hermeneutică a discursului. Să analizăm următoarea intervenţie discursivă:
“[…]Albul ca Zăpada fusese dregător important în epoca neagră a împăratului Roşu. După prăbuşirea lui a început să tune şi să fulgere împotriva celor care au avut privilegii şi funcţii şi a ordonat o anchetă în baza căreia a condamnat epoca neagră şi a trimis-o la temniţă. Pe urmă a condus o flotă către nicăieri, şi, ajungînd acolo, flota a dispărut. [...] În noua lui viaţă, la Palat, în fiecare dimineaţă primea două liste. Prima cuprindea lucrurile bune care se petreceau în ţară (răsărituri de soare, naşteri reuşite ale unor gemeni, apariţia ierbii). Pe acestea şi le asuma imediat în lungi comunicate, citite la orice răscruce de drumuri. Cea de-a doua listă era plină de lucruri rele, hoţii, paragini, întîrzieri de tot felul, toate datorate relei cîrmuiri. Pe acestea le infiera cu tărie şi înfiinţa comitete şi comisii care să-i găsească pe vinovaţi şi să-i condamne la ani lungi de apariţie infamantă în ziare şi la televizor. [...]Povestea Albului ca Zăpada nu are sfîrşit. Deşi ar trebui să aibă. Toate poveştile au. Cînd povestea nu are sfîrşit, noi nu mai avem somn, o ascultăm şi tot o ascultăm sperînd zadarnic să se facă dimineaţă. (Adrian Năstase, Albul ca zăpada şi cele şapte pitice – Jurnalul Naţional 27.12.06)
În spatele personajului Albul ca zăpada se află bineînţeles actualul preşedinte al României, Traian Băsescu. În discurs se spune că Albul ca zăpada deţinea puterea şi “a condus o flotă către nicăieri, şi, ajungînd acolo, flota a dispărut”, ori în momentul redactării textului, 27 decembrie 2006, la putere se afla Traian Băsescu. Numeroasele funcţii la care probabil face referire Adrian Năstase sunt cele de: Ministru al Transporturilor (1991 – 1992), Deputat în Parlamentul României (1992 – 1996), Ministru al Transporturilor (1996 – 2000), Primar “general al Municipiului Bucureşti (2000 – 2004). Autorul editorialului critică lipsa de substanţă a preşedintelui care aduce în atenţia publicului doar “lucrurile bune” rezumate la răsărituri de soare, naşterea unor gemeni etc. În perioada în care scria acest text, Adrian Năstase era cercetat la DNA în dosarul Zambaccian şi mătuşa Tamara. Din cauza scandalului iscat, Adrian Năstase a pierdut şefia Camerei Deputaţilor, funcţia de preşedinte executiv al PSD şi se punea problema excluderii sale din partid. Probabil că la acestea se raportează atunci cînd afirmă că se înfiinţează comitete şi comisii “care să-i găsească pe vinovaţi şi să-i condamne la ani lungi de apariţie infamantă în ziare şi la televizor.”. Povestea în sine este mandatul preşedintelui pe care trebuie să-l urmărim şi să aşteptăm zadarnic sa se termine: “Cînd povestea nu are sfîrşit, noi nu mai avem somn, o ascultăm şi tot o ascultăm sperînd zadarnic să se facă dimineaţă.” Am avut un exemplu de ceva care spune altceva. După cum am observat necunoşterea contextului nu ne lasă să exploatăm textul şi să-l înţelegem.
Adrian Năstase comunică cu mai multe categorii de public şi pentru fiecare în parte utilizează anumite strategii. Pentru a facilita comunicarea cu tinerii, scrie pe blogul personal unde răspunde cititorilor, postează poze, texte şi povesteşte unde merge, ce vede, etc. Pentru intelectuali sau pentru cititorii informaţi scrie editoriale în Jurnalul Naţional unde apelează la strategii mai subtile, cum ar fi figurile retorice. Intervenţia discursivă ironică a lui Adrian Nastase pe care o are ca motto pe blogul său, întîlnită şi într-un editorial din Jurnalul Naţional, ar putea spune multe în acest sens: “Cititorii mei sunt mai inteligenţi decît scriitorii altora”.
Oratorul impune o lume pe care receptorul o imaginează şi o simte, pe care şi-o doreşte şi la care vrea să contribuie prin interpretarea pe care i-o dă. Cititorul (fiindcă ne-am axat pe discursurile scrise) vrea să facă diferenţe, să compare, să ia decizii: “un astfel de interpret ne va spune imediat cît valorează un scriitor “de stînga” faţă de un altul “de dreapta”, unul “liberal” faţă de un altul “conservator”, unul “xenofil” faţă de un altul “xenofob” ş.a.m.d.”
Ironia şi alegoria.
Ironia şi alegoria sunt artificii retorice menite să atragă şi să placă publicului, să-l impresioneze: “Ironia este puterea de a se juca, de a zbura spre înălţimi, de a jongla cu esenţele fie pentru a le nega, fie pentru a le recrea.” Du Marsais descrie ironia ca fiind o figură prin care vrem să lăsăm să se înţeleagă contrariul celor ce spunem. Fie următoarea intervenţie discursivă:
“La Bucureşti se încheie serialul „Trădaţi în dragoste” –faza pe ţară. Începe faza pe judeţe.” (Adrian Năstase, Trădaţi în dragoste – faza pe ţară – Jurnalul Naţional 04.04.07)
Prin această intervenţie discursivă ironică, Adrian Năstase asociază scena politică cu “cu situaţia unor amanţi care se uita pieziş unul la celălalt pentru că se bănuiesc reciproc de infidelitate”. În acest spectacol, singurul trădat este cetăţeanul. În spatele serialului “Trădaţi în dragoste”, Adrian Năstase vede de fapt o clasă politică ce îşi dezamăgeşte alegătorul, totul semănînd cu o telenovelă în care toţi se înşeală, îşi dau demisia, pleacă, se întorc etc.
De cele mai multe ironia se află în strînsă legătură cu alegoria, aceasta din urma reprezentînd, după Quintilian, “un lucru într-un cuvînt şi un altul în înteles” sau după Jean Grondin: “La limită, orice interpretare ce oferă mai mult decît o repetiţie sau o parafrază a ceea ce a fost spus participă la o formă de alegorie.”
Oratorul care utilizează o intervenţie discursivă ironică trebuie să aibă grijă să nu se împiedice în propria sfoară. Ironia îl poate seduce şi pe orator, nu numai pe receptor. Primul poate fi cuprins de entuziasm, astfel încît să nu observe lipsa de substanţă a intervenţiilor sale: “Cu cît îi reuşeşte mai bine ironistului tragerea pe sfoară, cu cît păcăleşte mai tare, cu atît mai bine se distrează.”.
Alegoria şi ironia deţin misterul. Am putea spune că au un caracter mistic chiar. Misterul atrage, fiindcă implică încredere şi confidenţă: “cineva ştie, cineva deţine un adevăr pe care-l veghează cu grijă, dar pe care îl va împărtăşi totuşi altcuiva…sau lui Dumnezeu.” Gustave le Bon, în cartea sa despre psihologia mulţimilor prezintă mulţimile ca fiind impresionate de imagini. De aceea, reprezentaţiile teatrale, spectacolele au influenţă mare asupra mulţimilor. În discursul scris nu putem apela la spectacol, dar putem utiliza alegoriile, care pot fi scurte, dar cu impact puternic. Adrian Năstase aspiră la putere, de aceea discursul său este unul contestatar care arată că puterea încalcă normele legitimităţii şi trebuie înlocuită. El alege să ilustreze situaţia actuală a puterii prin intermediul alegoriilor:
“Mă rog, nu chiar pe toţi. Divinitatea băsesciană presupune şi delegări de sfinţenie. Zeul Boc sau muza Udrea, titanul Stolojan sau marmoreeanul Videanu sunt şi ei admişi în Olimpul prezidenţial. Procedura în sine e cît se poate de simplă şi de inspiraţie medievală. Devine zeitate-delegată cel/cea care îngenunchează în faţa zeului şi îi jură supunere. Olimpienii nu mai fac parte nici ei din “clasa politică”, nu se “expiră”, avînd termenul de garanţie nelimitat şi, ca atare, şi nu trebuie schimbaţi. (Adrian Năstase, Preşedintele de drept divin - Jurnalul National – 14.11.07)
Adrian Năstase încearcă să evite situaţia în care receptorul ar putea înţelege altceva decît ceea ce vrea să sugereze, oferind în continuare şi descifrarea mesajului. În intervenţia discursivă citată, oratorul apelează la alegoria templului zeilor, a divinităţii pentru a lăsa să se înţeleagă că Traian Basescu nu face parte din clasa politică, ci este o divinitate care nu poate fi schimbată şi nu răspunde pentru faptele sale. Pornind de la o afirmaţie a Preşedintelui Traian Băsescu (“Avem o clasă politică expirată. Clasa politică nu este capabilă să deservească interesul public”), Adrian Nastase a realizat un lung şir de speculaţii. Traian Băsescu se exclude din clasa politică actuală, ceea ce l-a determinat pe Adrian Năstase să-l asocieze cu monarhii care se consideră a nu fi aleşi de oameni, ci delegaţi de divinitate. Ori a nu face parte “clasa politică”, a te considera Altfel şi a te distanţa presupune că “Nu au dosar nicăieri. Nu au biografie politică. Nu au condus ministere şi primării. Nu au legătură cu găurile din asfalt sau din flotă. Nu şi-au dat singuri casă. De fapt, zeii nu au casă, au temple, pe care şi le alocă din patrimoniul primăriilor.”
Lui Adrian Năstase îi este specifică şi autoironia. De curînd, a postat pe blogul său o poză în care apare fotografiat lîngă un ou mare de Paşte, cam de înălţimea sa. Fotografia a fost realizată la Cornu. Imaginea lui Adrian Năstase îmbrăcat în blugi şi cu pălărie de ţăran li s-a părut cititorilor blogului “absolut genială”. Aproape că îi dăm dreptate lui Emil Cioran, care consideră ironia o “expresie a disperării”: “Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut şi pe tine.” Cum remarcă şi Corina Drăgotescu în cadrul unei emisiuni de la Realitatea TV, Adrian Năstase a pierdut în doi ani aproape tot, poate de aceea îşi permite să facă “haz de necaz”. De ce poza în care se fotografiază lîngă un ou de la Cornu este autoironie? Este necesar să cunoaştem contextul. În perioada în care Adrian Năstase era prim – ministru, la o şedinţă în Parlament unde se discutau lucruri serioase, cineva din opoziţie a spus: “Hai să venim să-ţi numărăm găinile la Cornu”, iar Adrian Năstase a replicat: “Mai bine veniţi să-mi număraţi ouăle.” Aceeaşi afirmaţie o mai aminteşte şi în cadrul unui interviu la Cronica Cîrcotaşilor: “Moderator: Cea mai tare replică a lui Adrian Năstase?, Adrian Năstase: Nu sînt un cutremur. Nu dau replici foarte tari. Din cînd în cînd fraze memorabile. Spre exemplu – vă invit să-mi număraţi ouăle!”
Oamenii au nevoie de teatru, au nevoie de spectacole, au nevoie să fie personaje pe aceeaşi scenă cu actorii politici. Alegoria le dă această posibilitate, se propune o piesă în care sunt invitaţi să-şi joace rolul de personaje sau chiar de actori care iau decizii, prin intermediul interpretării. “Teatrocraţia”, denumire dată de Nicolas Evreinov, este regimul care se impune regimurilor politice: “actorii politici trebuie “să-şi plăteasca tributul cotidian teatralităţii”. Personajele alegoriei fac vizibile problemele societăţii, scena puterii, colectivitatea din care fac parte. Concluzia pe care o trage Georges Ballandier este că: “anumiţi politicieni contemporani localizează adevărul puterii mai degrabă în substratul marilor mitologii decît în cunoaşterea produsă prin propria lor ştiinţă”. Orice sistem de putere produce efecte şi utilizează tehnici dramatice. Fiecare actor politic trebuie să aplice o anumită retorică, să recurgă la un lexic specific, la anumite subterfugii care să îl diferenţieze de ceilalţi, să îi ofere un statut aparte. Adrian Nastase a ales să impună marca propriei voci prin intermediul figurilor stilistice (cel puţin în editoriale) şi implicit a teatralităţii. Atît ironia, cît şi alegoria nu sînt acte gratuite: “Gratuitatea în politică este, nu o dată, un act de sinucidere politică!”.
Probabil că teza noastră a fost mult prea “cuminte” şi de “bun simţ” pentru o analiză a discursului politic. Nu am intrat în sfera ironiilor care sunt mai mult persiflare, jignire, care se pot numi doar forţat ironii sau a aşa ziselor alegorii care nu intenţionează decît să ridiculizeze adversarul, situaţii atît de obişnuite în spaţiul românesc. Nu am intenţionat să discutăm despre discursurile marcate de “privitism” şi “incultură”. Textul nu s-a vrut un studiu exhaustiv, organizat riguros, ci doar o descriere pe larg a rolului pe care îl deţin intervenţiile discursive ironice şi alegorice în producerea de imagini şi efecte, menite a persuada publica şi a-l determina să legitimeze puterea.
Sören Kierkegaard, Opere, traducere din daneză, prefaţă şi note de Ana – Stanca Tăbăraşi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 359.
Dragi prieteni,
.